„Dresajul bun se face prin joacă” - Hediger
  Dresaj prin joacă
       
Nume
  Home          
  Mail
  Hartă           antispam
  Contact           Cod: 
  www.dresajprinjoaca.ro        
  Dresaj Vreau câine! Psihologie canină Informaţii diverse        Media

        Știri         Forum
 
dresaj prin joaca
  Meniu

Home

Hartă

Dresaj

Vreau câine!

Psihologie canină

Informaţii diverse

Media

Știri

Contact

Forum


Condiționarea clasică
Articol scris de hemu-ha


Condiționarea clasică este modul în care un animal învață cum să interacționeze cu mediul, prin asocierea unui stimul care inițial nu avea relevanță cu altul relevant, care îl ajută să supraviețuiască. Prin această asociere, animalul poate acum să reacționeze la prezența stimulului anterior neutru și să-și mărească astfel șansele de supraviețuire. Procesul este unul involuntar (spre deosebire de condiționarea operantă).

Pentru un prădător, acest lucru se realizează, de exemplu, când acesta face legătura dintre urmele lăsate de pradă și prada în sine (involuntar), ceea ce îi permite să caute aceste semne și cresc, astfel, șansele lui de a găsi prada. Prada învață semne ce prevestesc apariția prădătorului și îl poate astfel evita.

Poate părea banal, trebuie ținut cont însă de faptul că acest proces se realizează involuntar, nu prin raționament. Un exemplu de condiționare clasică în cazul nostru și care arată caracterul involuntar îl constituie fobiile. O persoană care suferă de arahnofobie se va simți inconfortabil chiar când doar vede un păianjen la distanță, printr-un geam, cu toate că nu există șanse ca păianjenul să ajungă la aceasta.
Câteva definiții:

Stimulul necondiționat este unul care are importanță deosebită.
Răspunsul/reflexul necondiționat e comportamentul animalului cauzat de stimulul necondiționat; e un răspuns involuntar.
Stimulul neutru este un stimul ce nu are importanță mare pentru animal.
Stimulul condiționat este un stimul inițial neutru care, prin asociere cu un stimul necondiționat, evocă un răspuns (necondiționat). Modul cum se realizează concret această asociere va fi discutat mai jos.
Răspunsul condiționat e cel dat de stimulul condiționat; nu coincide neapărat cu răspunsul necondiționat.
Răspunsul excitator (excitație) are loc când stimulul condiționat prezice apariția unui alt stimul.
Răspunsul inhibitor (inhibiție) are loc când stimulul condiționat prezice neapariția unui alt stimul. De exemplu, dacă apariția unui om nu sperie câinele, răspunsul acestuia este inhibitor: omul precizice neapariția fricii. Apare mai ales în reabilitarea câinilor cu probleme de comportament, când încercăm să inhibăm un răspuns nedorit.

Două noțiuni stau la baza discuțiilor ce vor urma, achiziția și extincția unui comportament; pe scurt, comportamentul crește sau, respectiv, scade în forță/frecvență. Evident, vrem să mărim tăria comportamentelor benefice nouă (comenzi, aport, etc.) deci achiziție și să micșorăm puterea celor neplăcute (în special fobii, frică și agresivitate) deci extincție.

         I. Achiziția

Achiziția (unui comportament) se realizează când puterea de asociere dintre stimulul condiționat care evocă respectivul comportament și stimulul necondiționat crește (când legătura devine mai puternică).

Condiționarea clasică a fost descoperită de Pavlov. Acesta a constatat că, dacă sună un clopoțel înainte de a da câinelui mâncarea, după un timp câinele începe să saliveze la auzul clopoțelului, chiar dacă nu vede mâncarea. În termenii de sus:
Stimulul necondiționat: mâncarea;
Răspunsul necondiționat: salivarea;
Stimulul condiționat: clopoțelul (Pavlov a introdus apoi și alți stimuli: lumină, alte sunete, etc.);
Răspunsul condiționat: salivarea.

Stimulul inițial neutru (clopoțelul) devine condiționat prin asocierea cu stimulul necondiționat (mâncarea) și evocă astfel un răspuns condiționat (salivarea). În acest exemplu, răspunsul condiționat este unul excitator: clopoțelul prezice apariția unui eveniment, mâncarea. Exemplu de răspuns inhibitor este situația în care sună la ușă, dar nu vine nimeni. Soneria prezice neapariția omului.

Cele mai puternice (și mai rapid efectuate) asocieri sunt cele care țin de frică sau, mai general, de evenimente neplăcute, deoarece acestea țin direct de supraviețuirea animalului în cauză. Un exemplu este câinele care pune botul pe aragazul încins și se arde. Cel mai probabil nu se va mai atinge niciodată de aragaz.

Factori de care depinde achiziția
Influențele mediului și ale geneticii asupra comportamentului câinelui vor fi analizate într-un articol viitor.

1. Ordinea și momentul apariției stimulilor
Pentru a avea loc condiționarea clasică, stimulul neutru trebuie să vină chiar înaintea celui necondiționat (condiționare întârziată), nu mai târziu de jumătate de secundă (Pavlov). În exemplul de mai sus, clopoțelul trebuie să se audă cu maxim jumătate de secundă înaintea apariției mâncării.

E important de reținut acest fapt când vrem să aplicăm o corecție (stimul necondiționat) câinelui ca să-l oprim să facă ceva rău (stimul condiționat): corecția trebuie să vină după ce câinele a greșit (sau, cel mult, după ce arată intenție), nu înainte.
Folosirea corecțiilor ca mijloc de învățare/prevenire, nu direct prin condiționare clasică, e cu totul altă discuție.

Daca stimulul neutru vine mult mai devreme (trace conditioning), simultan (simultaneous conditioning) sau după (backward conditioning), asocierea nu va avea loc sau va fi foarte slabă. Deși am putea crede că ultimele 2 sunt situațiile care ”învață” câinele ce evoca stimulul neutru, trebuie să ne amintim că procesul e involuntar, câinele nu face asocierea prin raționament.

2. Genetica
Un factor extrem de important în achiziția unui comportament nou este materialul genetic al câinelui, pentru că acesta va determina importanța stimulului necondiționat (unii câini aportează din plăcere, alții o fac strict pentru recompense sau forțați) și, de aici, viteza cu care câinele va face asocierea.

3. Contextul și mediul
Contextul și mediul au o importanță extrem de mare în condiționarea clasică și sunt, în general, neglijate de noi.
Un exemplul care arată importanța contextului este câinele care merge frumos în lesă pentru că a asociat zgarda (să spunem de forță) de la gât cu durere când trage. Dacă însă schimbăm zgarda, asocierea nu mai are loc (când se întâmplă asta, este o greșeală de dresaj) și câinele trage în lesă, fără să fie neapărat ceva ce face voit, conștient.
Alt exemplu: câinele nu se teme de un anumit zgomot în casă (claxon de mașină, etc.), dar același zgomot îl sperie afară.

4. Frecvența de apariție
O întrebare importantă este ce se întâmplă dacă stimulul necondiționat nu apare mereu, deși cel condiționat apare. Cât de des trebuie să apară cel necondiționat, pentru ca legătura să fie formată sau, din contră, să fie ruptă ?
Rescorla a descoperit în 1998 că, dacă stimulul condiționat apare singur în 50% din cazuri, câinele nu va face asocierea dintre cei 2 stimuli. În exemplul lui Rescorla, cineva suna la ușă, apărea apoi un străin iar câinele avea o reacție la acesta (pentru scopurile noastre, să presupunem că reacția era de bucurie). Dacă, însă, în jumătate din cazurile când suna soneria, nu apărea nimeni la ușă, câinele nu mai avea, în timp, nicio reacție la sonerie.
Dacă procentul de apariție a răspunsului condiționat este de peste 50%, asocierea probabil va fi făcută, chiar dacă va fi slabă, iar puterea ei va crește odată cu procentul.

Stimulul necondiționat: apariția străinului;
Răspunsul necondiționat: bucurie;
Stimulul neutru: soneria;
Răspunsul condiționat: ?

Un caz ce apare des: dacă spunem numele câinelui de multe ori fără să urmeze ceva plăcut pentru acesta, vom condiționa câinele să nu răspundă numelui, pentru că va asocia numele său cu ”stăpânul nu are nimic interesant să-mi dea” (inhibiție latentă). Chiar dacă începem din acest punct să oferim ceva câinelui după ce-și aude nume, legătura anterioară va bloca, o vreme, formarea noii legături.

5. Intensitatea stimulului necondiționat
Intensitatea stimulului necondiționat are o importanță mare în condiționarea clasică.
De exemplu, dacă vrem să facem câinele să asocieze mâncatul de pe jos cu ceva neplăcut, o corecție dură (curent electric) va fi mult mai eficientă decât una slabă (un ton grav); este doar un exemplu, nu o recomandare ca metodă de dresaj !

Stimulul necondiționat: corecție;
Răspunsul necondiționat: evitare;
Stimulul condiționat: mâncatul de pe jos;
Răspunsul condiționat: evitarea mâncării de pe jos.

Simiar, dacă folosim recompense pentru ceva ce face câinele, legătura dintre comportamentul lui și recompense va fi mult mai rapid făcută dacă recompensa în cauză e ceva ce îi place în mod special, primește mingea față de un simplu ”bravo”.

         II. Extincția (stingerea)

Extincția (stingerea) unui răspuns condiționat este procesul prin care răspunsul respectiv este anulat/slăbit, prin apariția stimulului condiționat fără a celui necondiționat.
În exemplul cu soneria: sună la ușă, dar nu vine nimeni; răspunsul câinelui (bucurie) se diminuează cu numărul de repetiții.

Factori de care depinde extincția
Ca mai sus, mediul și genetica vor fi analizate mai amănunțit în viitor.

1. Calitatea legăturii
O legătură puternică (dată de cei 5 factori enumerați la achiziție) va fi mult mai greu de modificat sau chiar imposibil. Există legături foarte puternice care sunt efectuate repede (uneori dintr-o singură asociere), anume fobiile; pentru că țin de supraviețuirea câinelui, sunt extrem de dificil de stins (acest lucru ține mult de materialul genetic al câinelui).

2. Genetica
Este știut faptul că anumite fobii au un character genetic, adică unii câini sunt mai predispuși să le dezvolte decât alții și sunt foarte rezistenți la schimbare.

3. Contextul și mediul
Ca și în cazul achiziției, contextul și mediul au un rol hotărâtor, atât de mult încât eficiența programelor de reabilitare care implică extincția ține în primul rând de modul cum introducem aceste 2 componente în ecuație.

Situații în care extincția nu a mers
1. Dacă extincția a a fost efectuată doar într-un context dat, când ne aflăm într-un context nou, câinele va reface asocierea (*reînnoire). De exemplu: un câine cu teamă de oameni poate scăpa de această teamă în urma reabilitării făcute cu câțiva oameni. Dacă însă aducem pe altcineva, e foarte posibil ca frica să revină, pentru că acum contextul e diferit, poate omul nou e mai înalt decât cei pe care câinele îi accepta, poate e mai scund, are barbă, ochelari, pălărie mare, e gălăgios, etc.
2. Asocierea poate să revină brusc după stingere, deși răspunsul nu mai fusese oferit de mult timp (*revenire spontană). Motivul este faptul că extincția micșorează șansele ca răspunsul condiționat să apară, dar nu le anulează complet.
3. Dacă apare un (alt) eveniment înaintea stimulului condiționat și câinele se sperie de acesta, răspunsul inițial este oferit din nou, deși extincția fusese aplicată cu succes (*dezinhibiție).
4. După ce extincția a avut loc, dacă provocăm apariția stimulului necondiționat singur obținem răspunsul necondiționat dar, dacă testăm a doua zi fostul stimul condiționat, răspunsul condiționat va reveni (*reinstalare).
5. Dacă extincția a avut loc, dar decidem să refacem legătura celor 2 stimuli, răspunsul va reveni (*reachiziție), iar legătura se va face mult mai repede decât cu un altul neutru, ceea ce arată că extincția nu ”șterge”, ci mai degrabă înlocuiește legătura.

         III. Situații speciale ale condiționării clasice

1. Asocierea de stimuli neutri: la fel cum legăm un stimul neutru de unul necondiționat, putem lega unul neutru, A, de altul neutru, B (A => B). Legând apoi B de un stimul necondiționat C (B => C), A va căpăta și el imediat valoare asociativă cu C (A => C). Proprietatea e un fel de tranzitivitate.
De exemplu: batem din palme, apoi spunem ”bravo”; acum, spunem bravo” și oferim mâncare. În fine, după ce aceste asocieri au fost făcute, batem din palme, iar câinele va aștepta mâncarea.

2. Condiționarea de ordin superior apare, conform modelului de dinainte, astfel: am legat stimulul neutru B de cel necondiționat C (B => C), iar acum punem încă un stimul neutru A înaintea lui B (A => B). Stimulul A va evoca C (A => C).

De exemplu, câinele începe să plângă când ne îmbrăcăm, pentru că știe că urmează plecarea și el rămâne singur.
Acestea explică de ce unii câini se sperie de lucruri care nu îi pot răni încă: cei cu teamă de furtuni sunt neliniștiți de când începe să bată vântul, se schimbă presiunea atmosferică, se trântesc geamuri, etc.
Condiționarea de ordin superior are aplicații mari în modul lucrez eu, prin procesul numit back-chaining.

3. Stimulii neutri simultani: dacă punem simultan 2 stimuli neutri înaintea unuia necondiționat, ambii devin condiționați, fiecare având un procent din puterea asociativă. Uneori, unul dintre stimuli e mai important ca celălalt și îl va eclipsa.

Exemplul important aici este faptul că semnalele fizice sunt mai importante pentru câine decât cele verbale; asta înseamnă că, dacă dăm o comandă și facem și o mișcare în același timp, câinele va învăța mișcarea și va răspunde când o facem, dar nu va răspunde la comanda vocală.
Alt exemplu: distrat de mediu, câinele nu ascultă, dar răspunde dacă ridicăm tonul: tonul devine mai important ca distracția.

Un studiu efectuat de Woodbury în 1943 arată, printre altele, faptul că procesul de condiționare clasică nu e unul rațional. Câinii au fost învățați că, dacă apasă pe o pedală când aud un ton ridicat sau unul jos, primesc mâncare, în ambele situații. După ce au fost făcute cele 2 asocieri, Woodbury a încercat alta: tonurile au venit simultan, de data însă pedala nu a mai prezis mâncarea. Câinii au făcut și această asociere fără probleme, fără să fie afectați de faptul că individual tonurile preziceau mâncarea și fără să piardă aceste 2 asocieri.
Acest studiu e important pentru că, în opinia mea, e în contradicție cu ceea ce cred cei mai mulți oameni despre modul cum gândesc câinii.

4. Frica nemotivată: animalele (inclusiv noi) vin înzestrate cu răspunsuri de frică provocate de stimuli neutri, care nu au fost niciodată legați de ceva rău. De exemplu, zgomotele puternice evocă frică, deși nimic rău nu s-a întâmplat în urma acestora.

5. *Pseudo-condiționarea este situația în care un stimul neutru evocă parțial un răspuns necondiționat, deși nu a fost niciodată legat de stimulul necondiționat care provoacă, în mod normal, răspunsul. Apare des în cazuri de agresivitate, frică și singurătate.
Exemplul clasic este câinele curentat (și, ca urmare, speriat) care e retestat după câteva zile și se sperie și de vibrație, deși e prima oară când simte vibrația (și, evident, vibrația în sine nu provoacă durere).
Orice eveniment în urma căruia câinele se sperie poate provoca pseudo-condiționarea, alți stimuli neutri pot provoca și ei teamă. Fenomenul care ajută la acest fapt este generalizarea (discutată mai jos): vibrația seamănă cu curentul electric și e o senzație total diferită de orice altceva simte câinele.
Un alt factor care favorizează apariția pseudo-condiționării este contextul: câinele care a fost atacat pe o stradă se poate speria când reintra pe acea stradă, la aceeași oră, pe lumină, întuneric, când plouă, etc., deși acum atacatorul nu mai este.

6. Învățarea dintr-o încercare: câinele face legătura dintre stimuli după o singură experiență. Are loc când stimulul necondiționat este suficient de puternic și nu există experiențe anterioare care să spună câinelui că a fost doar o întâmplare.
Se întâmplă des în cazul fricii și al fobiilor, câinele învață imediat când ceva îi provoacă neplăceri suficient de mari.

În dresaj, acest fenomen e folosit, de exemplu, pentru a învăța câinele să nu mănânce pe de jos: prima oaracă când cățelul găsește mâncare pe jos, aceasta e extrem de iute, îi provoacă disconfort și îl învață să nu mai mănânce niciodată de pe jos (există cazuri în care nu funcționează). Alte exemple unde e folosit procedeul sunt învățarea câinelui să nu se suie pe masă, să nu intre în camere, să nu latre, etc., prin asocierea imediată cu zgomote puternice sau durere (zgardă electrică).
Acestea sunt doar exemple, nu recomandări ca metode de dresaj sau reabilitare !

7. Greața este un fenomen interesant, în sensul că încalcă mai multe reguli ale condiționării clasice. Poate nu vă va surprinde că greața intră la învățarea dintr-o încercare (adică, dacă mănâncă ceva care îi provoacă greață o singură dată, câinele nu se mai apropia de respectiva mâncare), deoarece este util pentru supraviețuirea lui directă (cazul în care ar mânca ceva otrăvitor). Ce este special aici însă este faptul că achiziția are loc (câinele ”învață”) chiar dacă greața vine la multe ore după ce a mâncat mâncarea, când condiționarea clasică nici nu ar trebui să fie posibilă.

8. Imprimarea este procesul de învățare care nu necesită decât o expunere inițială limitată, poate să aibă loc doar într-o perioadă critică și are efect de durată. Voi detalia subiectul în alt articol.

         IV. Patru procese foarte folositoare în dresaj și reabilitare

Toate cele 4 procese de mai jos sunt extrem de importante în dresaj și reabilitare, se pot scrie cărți despre fiecare dintre ele.

1. Generalizarea și discriminarea
Prin generalizarea stimulilor și/sau a răspunsurilor înțelegem modul prin care câinele ia informațiile dintr-o situație dată și le aplică în alte situații similare, dar nu identice. Discriminarea este procesul opus generalizării: câinele face distincția dintre mai multe situații similare și se poartă diferit în fiecare dintre ele.
Generalizarea ajută câinele să discearnă care situații/obiecte sunt periculoase pe baza experienței anetrioare, dar și care situații nu sunt periculoase, fără să piardă timp investigându-le pe fiecare în parte.
Generalizarea are 2 locuri în care poate să eșueze: nu toate situațiile generalizate de câine ca fiind fără pericole sunt astfel și nu toate situațiile periculoase sunt periculoase.
De exemplu, în urma unor experiențe plăcute, câinele poate generaliza că toți câinii sunt jucăuși, apoi găsește unul agresiv, iar câinele învață (prin discriminare) că unii câini sunt periculoși (poate învăța și altceva de aici, depinde de mai multe lucruri). Invers, dacă a fost atacat cât era mic, poate generaliza că toți câinii sunt răi, apoi poate învăța că nu toți sunt astfel.

Generalizarea (și în strânsă legătură, obișnuirea, discutată mai jos) e folosită în dresaj extensiv pentru a învăța câinele că trebuie să asculte comenzile chiar dacă mediul în jurul lui se schimbă, inclusiv stăpânul. Pentru mine, câinele nu știe o comandă, decât dacă o execută în situații variate, dificile și dă dovadă de generalizare.
Câteva idei pentru a fixa o comandă: trebuie să o poată face în față, în lateral-stânga, lateral-dreapta, spate, în timp ce vă mișcați o mână în sus, în jos, în lateral, schimbați mâna, ambele mâini, în timp ce vă mișcați picioarele, sunteți la distanță de câine, nu vă vede, în timp ce vorbiți la telefon sau cu altcineva, are câini și oameni în jur, se aude un telefon, o sirenă, lucrări de șantier, stă în pantă, la deal, e pe iarbă, pe asfalt, pe pietriș, la înălțime, în baltă, în iarba înghețată, lângă o tufă, plouă, ninge, e vânt, e soare, purtați șapcă, glugă, ochelari (de soare), haine largi, mâneci lungi, pantofi care scârțâie, etc.

Poate pare destul de mult, însă e necesar: fiecare dintre problemele de mai sus a apărut cu câte un câine cu care am lucrat. Generalizarea va ajuta câinele să treacă peste multe astfel de etape, dar trebuie întâi lucrat în cât mai multe dintre ele.

2. Obișnuirea/desensibilizarea și sensibilizarea
Obișnuirea (uneori desensibilizare) e prezentarea repetată a unui stimul până când răspunsul dat acestui stimul dispare.
Este cel mai simplu mod de învățare caracteristic tuturor animalelor.
De exemplu, un zgomot puternic poate atrage atenția câinelui, dar repetarea acestuia duce la ignorarea lui de către câine, dacă nu prevestește nimic periculos. Materialul genetic al câinelui contează și aici, unii vor ignora zgomotul mai greu.
Trebuie menționat că, deși par similare, există o diferență mare între obișnuire și extincție: în extincție, stimulul condiționat nu-l mai prezice pe cel necondiționat (iar răspunsul dispare), dar în obișnuire stimulul necondiționat apare repetat, până când răspunsul dispare.

Obișnuirea este extrem de folositoare în dresaj, de exemplu în:
Obişnuirea cu veterinarul,
Obișnuirea cu botniţa,
Mersul în maşină,
Suitul treptelor,
Ridicarea în braţe,
Obișnuirea cu padocul și cușca,
Obişnuirea cu suprafeţe alunecoase.

Sensibilizarea este procesul opus obișnuirii: răspunsul dat stimulului condiționat se mărește; acest lucru se poate realiza fie micșorând treptat stimulul necondiționat (iar răspunsul să rămână la fel), fie legând stimulul necondiționat de un altul necondiționat mai puternic. De exemplu, folosim un ton dur urmat de o corecție; importanța dată tonului se va mări.

3. Contracondiționarea
Contracondiționarea înseamnă înlocuirea unui răspuns condiționat cu altul.
Practic, pentru a înlocui un răspuns condiționat, stimulul aferent este asociat cu un stimul necondiționat (deseori mâncare) care evocă un răspuns necondiționat incompatibil cu cel inițial și, dacă e suficient de puternic, va bloca vechea asociere.
Singurul mod în care va funcționa este dacă noul răspuns necondiționat este incompatibil cu și mai puternic decât vechiul răspuns. Este o condiție de bază.
Contracondiționarea este deseori folosită simultan cu desensibilizarea (obișnuire), deoarece uneori este necesar să obișnuim întâi câinele cu stimulul care îl speria și abia apoi să-l învățăm să facă altceva.

Contracondiționarea gradată (respectiv, desensibilizarea sistematică) presupune expunerea treptată la stimulul ce provoca răspunsul nedorit și contracondiționarea (respectiv, desensibilizarea) în aceste etape intermediare, în care stimulul este mai slab și câinele e mai receptiv la schimbare. Trecerea la pasul următor, în care stimulul e mai aproape, mai puternic, se face doar după ce am avut succes în pasul la care suntem.

În 1958, Wolpe a pus câteva pisici într-o cușcă și le-a speriat cu un zgomot puternic urmat de curentare; efectul a fost de așa natură, încât pisicile refuzau să mănânce în cușca respectivă și chiar în camera în care era cușca, chiarși după ce fuseseră ținute mult timp nemâncate. Apoi a încercat desensibilizarea sistematică. Întâi, a hrănit pisicile în camere ce semănau, gradual, tot mai mult cu cea în care se afla cușca, până când au putut mânca chiar acolo. Apoi, a refăcut zgomotul, dar cu o durată de 20 de sutimi de secundă; pisicile au reacționat inițial dar, după 40 de secunde, au început să mănânce când erau cușcă. Treptat, pauza de 40 de secunde s micșorat până la câteva secunde, apoi, în fine, durata sunetului a fost crescută treptat până la 30 de secunde.

După cum este evident, contracondiționarea gradată poate dura extrem de mult, pentru că nu putem avansa decât atunci când câinele e confortabil, iar numărul de pași intermediari ține tot de câine și pot fi mulți.

Este important de înțeles faptul că reușita acestei metode (desensibilizare și contracondiționare) ține de puterea stimulului condiționat inițial, de cât de bine controlăm mediul și de caracteristicile genetice ale câinelui: dacă, din oricare dintre aceste motive, stimulul e prea puternic (sau prea aproape), stimulul incompatibil pe care vrem să-l folosim (mâncarea, etc.) ar putea să nu fie suficient și metoda nu va merge. Unele fobii ale unor câini (sau oameni) nu pot fi remediate decât parțial, vom ajunge într-un punct de la care câinele nu mai progresează.
Câteva exemple de desensibilizare sistematică și contracondiționare gradată:
Obişnuirea cu veterinarul,
Obișnuirea cu botniţa,
Mersul în maşină,
Suitul treptelor,
Ridicarea în braţe,
Obișnuirea cu padocul și cușca,
Obişnuirea cu suprafeţe alunecoase.

4. Expunerea bruscă (imersie, flooding)
Spre deosebire de contracondiționare, expunerea bruscă pune câinele ”față în față” cu stimulul, până când răspunsul condiționat dispare. Poate fi efectuată și gradual (expunere gradată care este, de fapt, desensibilizare sistematică), diferența mare față de contracondiționare este că nu se oferă altă alternativă câinelui (mâncare), exact ca și cu desensibilizarea.

Spre deosebire de contracondiționare (care nu prea poate să ”strice” ceva), expunerea bruscă fie rezolvă problema complet (și imediat), fie o agravează. Din acest motiv, este de preferat să nu încercați această metodă dacă nu sunteți siguri de ceea ce faceți. O problemă suplimentară ce apare aici este faptul că e ceva extrem de neplăcut pentru câine și va incerca să se opună, se va zbate și, posibil, va încerca să muște; este absolut necesar să nu reușească, altfel va învăța că are opțiunea de a-și ataca stăpânul, care va avea consecințe grave și în alte locuri.

Ca și în cazul contracondiționării, succesul expunerii bruște depinde de intensitatea stimului, de context și de temperamentul câinelui (pe lângă modul cum abordăm dresajul propriu-zis și cum manipulăm fizic câinele, evident).

Observații despre terminologie: din cauza faptului că termenii vin din engleză, traducerea lor e uneori dificilă, noțiuni care exprimă același lucru au traduceri diferite la noi.
Contracondiționarea înlocuiește răspunsul inițial cu un altul; cea gradată se face cu pași mici, cea ”directă” nu există.
Desensibilizarea (obișnuirea) și expunerea sunt aproape identice:
Desensibilizarea este obișnuirea cu stimulul, fără a oferi alt răspuns; cea sistematică se face treptat, cea ”directă” nu există.
Expunerea gradată este desensibilizarea sistematică, iar expunerea bruscă ar însemna desensibilizare ”directă”.

Noțiunile care au * sunt cele pentru care nu am găsit traduceri adecvate și pe care le-am tradus eu (nu sunt trecute în dicționar). Am tradus alți termeni direct, fără *, de exemplu ”frica nemotivată”, deoarece nu aveau definiții consacrate în engleză. În fine, am lăsat câțiva termeni în engleză.

Articol legat de subiect:

Condiționarea operantă
Corecția întârziată

 
Home - Dresaj - Vreau câine! - Psihologie canină - Informaţii diverse - Media - Știri - Guestbook - Contact - Forum
by Lizzart