„Dresajul bun se face prin joacă” - Hediger
  Dresaj prin joacă
       
Nume
  Home          
  Mail
  Hartă           antispam
  Contact           Cod: 
  www.dresajprinjoaca.ro        
  Dresaj Vreau câine! Psihologie canină Informaţii diverse        Media

        Știri         Forum
 
dresaj prin joaca
  Meniu

Home

Hartă

Dresaj

Vreau câine!

Psihologie canină

Informaţii diverse

Media

Știri

Contact

Forum


Corecţia întârziată
Articol scris de hemu-ha


Deși subiectul acestui articol face parte din principiile condiționării operante și, ca atare, ar trebui inclus în acel articol, am ales să-l las independent, deoarece mi se pare suficient de important încât să merite tratat separat.

Una dintre metodele cel mai des folosite pentru a disciplina câinele şi a-l învăţa ce are şi ce nu are voie să facă este corecţia întârziată, aplicată la ceva timp după ce câinele a făcut prostia, fără să fi fost prins asupra faptului. Încep prin a spune de la început că metoda nu merge, dacă nu aţi prins câinele cu mâţa-n sac, nu mai puteţi face nimic, nu va înţelege de ce pedepsit și, cel mai probabil, va repeta comportamentul.

Iată două astfel de comportamente şi corecţiile întârziate aplicate:
Câinele se scapă în casă cât e singur; e certat când se întorc stăpânii, eventual băgat cu botul în ce a făcut;
Câinele roade sau distruge ceva cât e singur; e certat când se întorc stăpânii, eventual băgat cu botul în mizerie.
Mai spun o dată, ca să nu fie niciun dubiu: metodele nu merg, iar în rarele momente când par să meargă, e doar o coincidenţă sau au mai fost alţi factori care au contribuit. De exemplu, dacă a ros canapeaua, poate şi-a tăiat limba şi nu ar mai încerca aşa ceva, dacă a mâncat din gunoi, poate a înghiţit ceva neplăcut şi nu s-a mai atins deloc de gunoi, etc., cu alte cuvinte, corecţia nu a avut niciun rol în a ajuta câinele să înveţe, a învăţat singur. Mai pe larg despre motivul exact pentru care nu merg corecțiile întârziate mai jos.

Există trei motive mari pentru care mulţi folosesc corecţia întârziată:

1. Ideea că metoda va merge, câinele va înţelege de ce e certat.
2. Nu pot corecta câinele la timp (câinele e singur mult timp acasă, de exemplu) şi nu pot să nu facă nimic.
3. Incapacitatea de a-şi controla furia când se întorc acasă şi câinele a distrus canapeaua.

Niciunul dintre motive nu este valabil. Al doilea motiv poate veni cu probleme mai adânci; dacă nu avem timp suficient să ne ocupăm de câine (ca durată şi calitate, alergarea prin ţarc nu se compară cu joaca alături de stăpân), nicio corecţie nu va rezolva problema.

Voi argumenta ineficienţa primului punct şi problemele ce pot rezulta. Odată ce va fi clar că metoda nu funcţionează, ultimul motiv notat mai sus va dispărea şi el, fără să mai fie nevoie să intru în argumente despre inutilitatea emoţiilor negative în procesul de dresaj (o voi face în altă parte, probabil).

De ce pare că merge
Printre dovezile care par să susţină clar ideea că putem corecta câinele şi după eveniment se numără atitudinea de căţel vinovat arătată de acesta când e certat (uneori chiar înainte de asta, vezi mai jos). Semnele acestei stări sunt urechile lăsate în jos, coada între picioare, postură lăsată în jos, câinele fuge de stăpân şi se ascunde sau chiar urinează. Aparent, căţelul ştie că a greşit şi ne arată acest lucru. Cu toate acestea, atitudinea poate fi explicată (şi aşa şi stau lucrurile) prin anticiparea unei corecţii, câinele încearcă să scape de ceva neplăcut.

Corecţia după eveniment e un mod util de a învăţa un copil cum să se poarte corect şi mulţi aplică acelaşi principiu şi la câine, mai ales pentru că cei doi par să aibă multe în comun (afirmaţie adevărată, dar nu sunt identici). Diferenţa dintre cei doi la acest capitol e abilitatea de a asocia un eveniment anterior cu ceva prezent; copilul poate s-o facă, câinele nu (se va vedea jos de ce nu).

Mulţi stăpâni cred că rasa câinelui lor sau câinele în sine e extrem de inteligent şi poate înţelege ceva banal ca o corecţie întârziată (mai ales dacă îi e arătată greşeala). De aici, încep să găsească explicaţii complicate, care să ateste că au într-adevăr un câine deştept, îi atribuie intenţii şi moduri de a gândi tipic umane. Cele două exemple de mai jos ar trebui să tempereze aceste idei şi să ne facă să fim precauţi interpretând ceea ce ştie câinele.
Insist în această idee nu pentru că aş încerca să discreditez câinele în general, o rasă sau un individ, ci pentru că cei care văd inteligenţă la câinele lor unde nu e cazul, vor începe să aibă pretenţii mai mari de la acesta, „doar îl duce bibilica”, pretenţii care pot depăşi nivelul de înţelegere al câinelui şi de aici nu poate ieşi decât conflict între cei doi.

Ce se întâmplă de fapt
Pe scurt, cum am scris deja, toate semnalele câinelui că ar fi înţeles că a greşit sunt doar anticipări ale corecţiilor (chiar dacă e vorba doar de ceartă). Cu alte cuvintele, câinele nu se poartă vinovat pentru că ar şti că a făcut ceva rău, ci pentru că vede că va fi pedepsit  şi încearcă să ne calmeze, să scape.
Cel mai des, stăpânul îi dă câinelui semnale clare că va fi corectat, de exemplu îl bagă cu botul în ce a făcut. Alteori, însă, câinele „vede” ce va urma chiar dacă nu îi dăm noi semnalele acestea, chiar înainte de a ne vedea, doar când ne aude. Acestea sunt situaţiile care întăresc ideea că, totuşi, unii câini înţeleg. Cele două exemple de mai jos vor trata exact această situaţie.

Două exemple concludente
1. În cartea sa, Dog Talk, autorul John Ross descrie comportamentul câinelui lui, Jason, un Setter irlandez, căruia îi plăcea să dea iama în gunoiul din bucătărie. Autorul corectase câinele când îl prinsese asupra faptului şi acesta nu mai făcea nimic cât timp nu era singur, dar o făcea când rămânea singur în casă. Ross a început apoi să aplice corecţia întârziată: când se întorcea acasă şi găsea gunoiul împrăştiat pe jos, certa câinele şi-l băga cu botul în mizerie. După puţin timp, când Ross se întorcea acasă şi gunoiul fusese împrăştiat, Jason se purta vinovat de cum intra omul pe uşă, fugea de el. Mai mult, în zilele în care nu făcea nimic rău, câinele îşi întâmpina stăpânul fericit. Ross ştia astfel dacă gunoiul e împrăştiat sau nu doar din atitudinea câinelui, fără să intre în bucătărie.
Autorul a tras concluzia că Jason ştia că face ceva ce nu are voie, concluzie uşor de înţeles în urma comportamentului câinelui. Cu toate astea, un dresor (pe care Ross nu-l numeşte), i-a atras atenţia că Jason sigur NU ştie că face ceva rău şi, pentru a-i demonstra asta, l-a pus pe Ross să facă un experiment: cu câinele de faţă, stăpânul a împrăştiat el gunoiul pe jos. Câinele a dat semne clare de nelinişte, apoi Ross a plecat de acasă şi a revenit după 5 minute. Reacţia câinelui a fost să fugă de acesta, exact aşa cum o făcea în zilele când împrăştiase el gunoiul.

Ce se întâmplase, de fapt: câinele învăţase că gunoiul împrăştiat pe jos înseamnă ceartă pentru el, dar nu făcuse deloc legătura între momentul când el împrăştia gunoiul şi ceartă. Cu alte cuvinte, nu ştia că poate face ceva ca să evite cearta, mai exact, atunci când împrăştia gunoiul, nu realiza că ASTA îi va aduce corecţia mai târziu; împrăştierea gunoiului şi cearta erau două lucruri fără nicio legătură în capul lui. Din acest motiv, nu a contat dacă altcineva a făcut mizerie, tot ceea ce conta pentru el era că mizeria exista deci va veni şi cearta.
Ceea ce Ross interpretase ca fiind vinovăţie era de fapt doar anticiparea certei şi încercarea câinelui de a scăpa de aceasta.

2. Un alt exemplu similar. Doi prieteni de-ai mei au doi Labradori, Bono şi Otto. Otto a venit ultimul în familie şi încă nu ştia să facă afară, spre deosebire de Bono. Încercând să-l înveţe pe Otto să nu mai facă în casă, cei doi l-au certat când l-au prins asupra faptului, dar era şi Bono de faţă.
După un timp, când se întorceau acasă şi Otto îşi făcuse nevoile în baie, Bono se ascundea de ei cum intrau pe uşă. Dacă Otto nu făcuse nimic în baie, Bono era vesel de revedere. La fel, când îl prindeau pe Otto asupra faptului şi-l corectau, Bono fugea de ei.
Ce se întâmplase de fapt: Bono reacţiona prompt la ceartă, chiar dacă nu era el cel certat, tonul vocilor stăpânilor îi era de ajuns să-l facă să vrea să evite situaţia. A înţeles că cearta vine atunci când Otto face în casă aşa că, de fiecare dată când se întâmpla asta şi îşi vedea stăpânii, se ascundea.

Cele două exemple arată cât de uşor este să tragem concluzii greşite chiar atunci când toate dovezile par să indice acest lucru. Mulţi oameni îşi spun, auzind astfel de relatări, că ei nu se înşeală, câinele lor e cu adevărat deştept şi înţelege aceste lucruri. Realitatea este că niciun câine nu poate înţelege o corecţie aplicată târziu, după ce a găsit altceva de făcut.

Probleme ce pot să apară
În momentul în care credem că animalul ştie că greşeşte, se ridică întrebarea evidentă „de ce nu se potoleşte ?” Dacă ştie că va fi pedepsit, de ce o face ? Răspunsurile la care ajung mai toţi sunt de tipul „e căpos”,” „sfidător”, „îmi face în ciudă”, „vrea să mă domine”. Urmarea e tristă, câinele e pedepsit în plus şi pentru această atitudine sfidătoare, mergându-se mai departe pe aceeaşi idee, „ştie de ce-l pedepsesc, uite ce faţă are”.  Evident, de aici legătura dintre stăpân şi câine se deteriorează, câinele începe să vadă o latură imprevizibilă a noastră (pentru că NU înţelege de ce e certat) şi ideea că nu ar trebui să ne asculte începe să-i încolţească în cap.

Articole legate de subiect:

Condiționarea operantă
Condiționarea clasică

 
Home - Dresaj - Vreau câine! - Psihologie canină - Informaţii diverse - Media - Știri - Guestbook - Contact - Forum
by Lizzart