„Dresajul bun se face prin joacă” - Hediger
  Dresaj prin joacă
       
Nume
  Home          
  Mail
  Hartă           antispam
  Contact           Cod: 
  www.dresajprinjoaca.ro        
  Dresaj Vreau câine! Psihologie canină Informaţii diverse        Media

        Știri         Forum
 
dresaj prin joaca
  Meniu

Home

Hartă

Dresaj

Vreau câine!

Psihologie canină

Informaţii diverse

Media

Știri

Contact

Forum


Genetică vs învățare
Articol scris de hemu-ha


Una dintre cele mai aprige lupte în domeniul dresajului (și nu numai) este importanța geneticii și a mediului/învățării pentru comportamentul unui câine.
Discuția a pornit de pe vremea lui B.F. Skinner, care acorda o importanță mult mai mare învățării în condiții controlate (behaviorism sau comportamentism), și a lui Konrad Lorenz, care credea că totul se explică cu ajutorul instinctelor, așa cum apar ele în mediul natural al animalului (etologie). Ambele viziuni sunt restrânse însă, aproape toate comportamentele unui câine au atât o componentă genetică, instinctivă, cât și una învățată, dată de mediu.

Dacă ceea ce dorim de la câine are o componentă genetică importantă, pe care câinele nu o posedă, nu va reuși să facă (corect) ceea ce-i cerem, oricât de bine l-am dresa, de exemplu să aporteze, să muște, să fie agresiv, etc., vezi și B.1 mai jos. Așa cum fobiile, precum frica de înălțimi la oameni, uneori nu pot fi complet remediate orice am face, la fel anumite comportamente ale câinilor nu pot fi schimbate, respectiv, anumite comportamente nu vor putea fi învățate corect.
Există anumite mișcări intuitive (automatisme comportamentale, vezi mai jos) care, deși sunt clar stereotipe, nu se pot manifesta fără aportul învățării; în plus, orice comportament complex va necesita învățarea. Invers, procesul de învățare în sine este o adaptare genetică, fiecare individ are o capacitate diferită de a învăța; în plus, așa cum spuneam mai sus și voi relua la B.1, există comportamente genetice ce nu pot fi învățate, cel puțin nu corect.

Deci genetica și învățarea depind una de cealaltă și există locuri unde lipsa uneia nu poate fi suplinită de cealaltă.

În cele ce urmează, voi descrie pe scurt modul cum genetica și mediul influențează o specie și un individ.

A. Selecția naturală și cea artificială

Teoria evoluției spune că, atunci când un individ dintr-o specie se naște cu o genă modificată care îi oferă un avantaj, această genă îl va ajuta să aibă mai mulți urmași (sau mai puternici, etc.), iar aceștia vor avea și ei același avantaj, astfel încât, după mai multe generații, întreaga populație va avea gena, din simplul motiv ca cei care o au supraviețuiesc mai bine, mai mult, etc., iar ceilalți mor mai repede, mai des sau chiar nu au acces la resurse și nu se reproduc din cauza celor cu gena avantajoasă. Procesul se numește selecție naturală.
Mutațiile apar rar, iar cele utile sunt extrem de rare. Deși o anumită genă poate oferi un avantaj ca mărimea, de exemplu, poate avea și dezavantaje, precum probleme cu oasele cauzate de marime. În plus, gena trebuie să poată fi transmisă urmașilor, nu sunt toate transmisibile.

Selecția făcută de om, artificială, e cea în care noi am decis ce animale înmulțim mai departe. Avantajul este că putem obține o populație mare cu o anumită genă relativ repede, câteva zeci de ani poate, dezavantajul e că este posibil să introducem și alte modificări care nu se văd atât de repede.

Un fapt important aici este că gena nu poate fi direct influențată de învățare sau de mediu (nu vorbesc aici despre radiații sau substanțe chimice), ea apare sau nu în mod aleator. Genele nu sunt influențate de mediu sau de experiență, păstrându-se astfel instinctele folositoare, iar o boală netrasmisibilă genetic, ca un picior rupt, nu e transmisă și urmașilor ca ”experiență”.
Mediul e însă cel care ”decide” care genă (apărută aleator) este folositoare și care nu, din simplul motiv că, dacă nu e folositoare, individul care o poartă va muri mai repede, iar gena nu se va mai reproduce, iar dacă e folositoare, individul și urmașii lui vor avea un avantaj.

Gena apare întâmplător, mediul ”decide” dacă e folositoare sau nu.

Am să dau acum câteva exemple care arată cum poate ideea de mai sus să fie greșit interpretată:
1. Dacă eu am jucat șah, copilul meu va fi și el bun la șah, nepotul va fi și mai bun, etc. În realitate, copilul meu va fi la fel de bun la șah indiferent dacă eu am jucat sau nu șah, singura diferență fiind că, dacă joc și eu, îl pot ajuta să învețe jocul mai repede. Materialul lui genetic însă este același, nemodificat de experiența mea.
2. Faptul că părinții fac sau nu un anumit sport sau o meserie, nu înseamnă că vor avea copii mai buni genetic la acel sport.
3. Doi oameni cu câte un picior amputat la naștere vor avea, după 30 de ani, copiii normali, fără picioare lipsă.
4. Doi copii cu pielea albă decid să stea mai des în soare; drept urmare, pielea lor se va închide la culoare în timp, dar copiii lor, apăruți după ani de ”bronzare” a părinților, tot la fel de albi vor fi. Adaptarea individuală la mediu e una, modificarea materialului genetic e altceva.
5. Lupii din India sunt mici, spre deosebire de cei din Nord, care sunt masivi (până la 70 de kg). Motivul este că lupii mai mici elimină căldura mai ușor (valabil la orice animal), ceea ce e un avantaj enorm pentru vremea din India. Am putea crede că lupii au ajuns așa pentru că au început să se nască tot mai mici, dar lucrurile nu au fost chiar așa. Dintre primii pui născuți, au supraviețuit și s-au înmulțit statistic mai mult cei mici, iar cei mari au murit mai repede și în număr mai mare; procesul s-a repetat apoi cu următoarea generație, lupii mai mici au supraviețuit și s-au înmulțit mai bine, iar cei mari au murit mai repede. În timp, lupii mici au fost singurii rămași.
Legat de ideea greșită de mai sus, mulți din lumea concursurilor de frumusețe care au câini folosiți la vânătoare în generațiile din trecut, de exemplu, și care nu au mai fost selectați pentru vânătoare de mult timp, susțin că tot ce ar trebui să facă e să-și pună câinii să vâneze, iar toți puii lor vor fi apoi mai eficienți, toți puii următori mai eficienți, etc., iar în final ar avea din nou câini de vânătoare, totul din cauză că au fost duși la vânătoare și au ”învățat”. Ideea e total eronată, simplul fapt că părinții lucrează nu înseamnă că puii vor fi mai predispuși genetic să lucreze și, cel mai important, selecția nu a fost făcută spre vânătoare.

Dacă vrem să obținem exemplare care manifestă un anumit comportament, trebuie să facem o selecție pe baza acestui criteriu (să înmulțim doar câinii care au gena căutată). Selecția devine chiar foarte dură, atunci când comportamentul pe care îl căutăm este unul complex: pază, vânătoare, etc. și procentul de pui cu calitățile dorite este redus (cum e cazul câinilor buni de poliție). În aceste cazuri, dacă relaxăm criteriile de selcție chiar cu puțin, puii rezultați în timp vor fi mult mai slabi.


B. Comportamentul câinelui
Comportamentul este modul în care un organism reacţionează stimulilor externi sau interni (sau a ambilor). Acesta poate fi realizat conştient sau nu (ca şi noi, câinii se pot speria de ceva fără să-şi dea seama de starea în care sunt), voluntar sau involuntar (marcarea teritoriului e făcută de multe ori involuntar).
Instinctul este un răspuns fix, irezistibil (specific unei anumite specii de animale) dat unui anumit stimul, fără ca experiența anterioară să aibă vreun rol. Din punct de vedere evolutiv, scopul instinctelor este de a ajuta la supraviețuirea speciei sau a individului în cauză, ca atare sunt, de regulă, extrem de puternice și greu de modificat. Instinctul este un exemplu foarte bun de calitate genetică.
Reflexul este un caz particular de instinct, singura diferență dintre cele 2 fiind localizarea lor în sistemul nervos: reflexul se găseşte în ganglionii spinali, instinctul în creier.
Comportamentul instinctiv (înnăscut) este modul în care câinele reacționează în urma activării unui instinct sau a mai multora și nu apare în urma experienței sau prin învățare.
Automatismul comportamental (modelul fix de actiune, în engleză fixed action pattern) apare în urma unui stimul, este format din mai multe comportamente instinctive, are un caracter stereotip, nu poate fi împărțit sau întrerupt și este dus până la capăt. Automatismul comportamental este cel mai simplu exemplu de comportament instinctiv.
Este important de subliniat că, fără un stimul adecvat, automatismul nu se manifestă, rămâne la stadiul de potențial.
Pentru a avea loc, automatismul comportamental depinde de câteva componente: stare internă (emoțională) potrivită, un stimul suficient de puternic (și care apare la momentul potrivit, unele instincte se declanșează în perioade specifice) și activarea unui reflex motor potrivit. În funcție de acestea și, nu în ultimul rând, de experiența anterioară, câinii vor răspunde diferit (cu alte cuvinte, învățarea are un rol):
- când sunt motivați, răspund unui stimul slab ca intensitate sau chiar răspund fără prezența stimulului;
- când sunt slab motivați, nu răspund unui stimul slab;
- dacă nu sunt maturi, nu răspund stimulului (agresivitate teritorială).

Un exemplu concludent pentru aceste variații îl oferă marcarea teritoriului de către mascul:
- în prezența unui stimul foarte puternic (urina altui mascul), câinele ridică piciorul, chiar dacă nu mai ”face” nimic;
- dacă are presiune mare internă (de a urina), o va face chiar și fără stimulii uzuali: urina altuia sau obiecte înalte;
- când stimulul e slab sau e absent, câinele nu va face, va căuta un stimul puternic, chiar când are nevoie să facă;
- prima oară când ridică piciorul, câinele poate fi stângaci, lucru ce se ameliorează cu experiența și învățarea.

1. Comportamente instinctive ce nu pot fi stinse sau achiziționate prin învățare
Veți avea nevoie de Condiționarea clasică pentru a urmări mai ușor cele ce urmează.
Un exemplu important și care arată poate mai bine ca orice altceva importanța materialului genetic al unui câine sunt fobiile. Deoarece țin direct de supraviețuirea câinelui, acesta răspunde foarte repede atunci când ele se manifestă. Ce este mai important este faptul că aceste fobii sunt foarte dificil de remediat, iar unele chiar imposibil (inclusiv la noi, cu toate că noi beneficiem și de rațiune, care ne spune că nu avem motiv de teamă), arătând faptul că genetica uneori nu poate fi modificată de învățare.
Chiar când câinele nu se mai sperie într-un anumit context, dacă schimbăm contextul, răspunsul inițial revine. Se poate argumenta că soluția este să obișnuim câinele cu cât mai multe contexte, așa încât să se obișnuiască și să nu se mai sperie de altele. Deși ajută uneori, din experiența mea, câinele cu teamă pronunțată (genetică) se va speria de fiecare dată când situația e nouă, indiferent de cât de multe situații similare văzuse până atunci, eventual se sperie mai puțin ca înainte.

Alte comportamente precum aportul, paza, modul cum mușcă, săpatul, etc. pot fi învățate și de un câine care nu are predispoziția genetică pentru ele, însă diferența dintre acest câine și unul care are genele căutate sunt evidente la o schimbare în mediu sau dacă îi cerem să lucreze mult timp la intensitate mare.

De exemplu:
1. Câinele învățat să aporteze pentru recompense, căruia nu-i place în mod special aportul în sine, nu va aporta la fel de mult și de intens ca un aportor genetic.
2. Câinele pentru pază poate fi învățat să latre și să pară agresiv, să se arunce pe gard, să mârâie și chiar să muște dar, dacă nu are instinctele bune, va evita lupta imediat cum infractorul face vreo mișcare diferită de cele pe care câinele le învățase.
3. Putem învăța un câine să muște într-un anumit fel, pentru un anumit sport dar, dacă îl stresăm suficient de mult, va reveni la modul cum mușcă el genetic.
4. Orice câine poate fi învățat să caute ceva dar, dacă nu are materialul genetic bun, nu va căuta prea mult sau când condițiile sunt dificile. Un bun căutător (care a fost și dresat corect) va căuta în condiții extrem de grele, va ignora stimuli atractivi.

2. Cum suprimăm un comportament instinctiv
Regula fără de care instinctul nu poate fi suprimat/înlăturat este: comportamentul trebuie înlocuit cu un alt comportament instinctiv mai puternic decât primul și incompatibil cu acesta. Cu alte cuvinte, oferim câinelui altceva mai ”interesant” de făcut și total diferit de ceea ce făcea în mod normal (sau îl amenințăm cu corecții).
Mai multe informații găsiți la Condiționarea clasică, subpunctul IV.

3. Importanța învățării, dresajului
În urma discuțiilor anterioare, am putea crede că învățarea nu mai are niciun rol în dresaj, că tot ce trebuie să facem este să găsim un câine cu predispoziția genetică potrivită și gata. Departe de adevăr.
Învățarea are un rol important chiar atunci când câinele are genele potrivite; cum spuneam și la automatismele comportamentale, dacă stimulul potrivit nu apare, ele nu se manifestă. Cu alte cuvinte, un câine cu gene bune poate să nu le ”folosească” dacă nu îi oferim ocazia.

În dresaj trebuie să urmărim 2 direcții: învățăm câinele să facă ”lucruri bune” și îl descurajăm să le facă pe cele ”rele”. Pe cât de banală este această frază, pe atât de mult este greșit aplicată și aici este sursa multor probleme de comunicare dintre om și câine.

Poate cel mai important loc unde învățarea este necesară este în cazul reabilitării câinilor fricoși, acolo unde reabilitarea este posibilă. Cu alte cuvinte, dacă frica nu e foarte puternică (genetic), învățarea are un rol esențial în succesul reabilitării. Modul cum aplicăm procesele de desensibilizare, cotracondiționare și expunere în funcție de predispoziția câinelui vor determina, în proporție extrem de mare, rata de succes pe care o vom avea. Foarte important este modul în care facem schimbări de mediu și context.
Pe lângă acestea, învățarea permite câinelui să ofere anumite comportamente pe care nu le-ar oferi în mod natural, pentru care nu are o predispoziție genetică, dar care totuși ajung să-i placă, de exemplu, să meargă în pas lângă stăpân, cu privirea în sus. Acest lucru ajută mai ales în cazul câinilor foarte activi, care nu au o activitate favorită (și pe care s-o putem noi folosi, ca aportul): le oferă ocazia de a face mai multe acivități mici, care poate nu sunt foarte interesante în sine dar, împreună, sunt suficiente pentru a-l face fericit.

Celălalt aspect al învățării apare când învățăm câinele, poate fără să vrem, să facă ceva neplăcut: să nu asculte comenzi, să atace fără motiv, să se sperie, să nu aporteze, să fugă de noi, etc. Mai mult chiar: există anumiți câini cu care e mai bine să nu facem nimic într-un anumit stadiu pentru a nu face greșeli, iar învățarea propriu-zisă va veni de la sine sau mai târziu.
De exemplu, orice aportor poate învăța să nu aducă mingea înapoi sau chiar să nu se ducă după ea, dacă a fost corectat când încerca sau s-a pus o presiune prea mare pe el la o vârstă prea fragedă, când instinctul încă nu era puternic.
Poate chiar mai evident este cazul câinilor de pază care sunt corectați de mici pentru orice încercare de agresivitate și care, la maturitate, nu își mai folosesc instinctul, posibil din cauză că le e frică de oameni.
Un câine care e asaltat cu petarde și artificii poate ajunge să se teamă de ele, deși nu era predispus să se teamă de zgomote.

4. Importanța contextului și a mediului
Contextul și mediul afectează atât expresia instinctelor (comportamentele instinctive), cât și procesul de învățare.
Pentru genetică, manifestarea unor comportamente instinctive ține de apariția unor stimuli și de intensitatea acestora. Câteva exemple:
1. Un câine cu potențial agresiv care nu e pus niciodată în situația de a se juca prea dur și nu e atacat niciodată poate să nu-și manifeste agresivitatea deloc, pentru că nu a avut un context în care s-o facă.
2. Un câine foarte jucăuș din fire poate să nu se joace deloc, pentru că nu are acces la alți câini.
3. Un câine gălăgios, care ar lătra mult, poate să nu latre deloc, pentru că nu i s-a ivit ocazia s-o facă și pentru că a fost descurajat mereu când încerca.

Acești câini însă își vor ”redescoperi” instinctele dacă le oferim un context potrivit.

Pentru învățare, foarte multe comportamente ale câinelui sunt stabile în anumite situații, dar devin imprevizibile când schimbăm ceva în mediul său, atât în cazul executării unor comenzi, cât și în cel al unor fobii. Câteva exemple:
1. Cum am amintit deja, cel mai important lucru în procesul de reabilitare al fobiilor este modul cum gestionăm contextul și factorii din mediu în funcție de câine. Dacă introducem factori noi prea repede, prea aproape sau prea mulți deodată, teama poate să revină.
2. Câinele care trage în lesă poate învăța să meargă frumos când îi punem zgarda de forță, strict pentru că asociază zgarda cu durere, atunci când trage (este o greșeală de dresaj, dar se întâmplă frecvent). Dacă îi schimbăm zgarda cu una normală, câinele revine la a trage în lesă.
3. Un alt exemplu este câinele care ascultă pe terenul de dresaj, dar nu la concurs, pentru că a învățat să facă diferența; mai exact, știe că la concurs nu poate fi corectat și nu poate primi recompense, așa că nu e motivat să asculte.
4. Câinele va răspunde, de regulă, mai bine acasă decât într-un loc nou, mai ales dacă ne referim la fobii, dar și în cazul comenzilor.

5. Importanța diferențierii comportamentului instinctiv de cel învățat
Am să dau un exemplu: avem doi câini, ambii agresivi cu alți câini.
Primul este agresiv deoarece, când era pui, a fost atacat de câteva ori de alți câini, o dată a reușit să riposteze, atacatorul s-a oprit, iar câinele nostru a învățat că, dacă se poartă agresiv, pericolul dispare, așa că a început să se poarte agresiv chiar fără motiv, încercând să prevină atacuri viitoare și crezând că doar așa e în siguranță.
Al doilea câine e agresiv ”genetic”, adică a fost implicat într-o ceartă cu un alt câine și a constatat că îi face plăcere, chiar dacă inițial a ieșit ciufulit, așa că, din acel moment, caută ceartă cu alți câini.

Reabilitarea celor doi câini este mult diferită, primul e agresiv din frică, crede că nu are altă opțiune și chiar ar prefera să evite lupta, iar al doilea e agresiv pentru că îi place, nu caută să facă altceva și nu va accepta ușor interdicțiile care vor veni.
Primului este suficient să-i schimbăm percepția și să avem grijă să nu mai fie atacat, celui de-al doilea însă trebuie să-i inhibăm un instinct.


 
Home - Dresaj - Vreau câine! - Psihologie canină - Informaţii diverse - Media - Știri - Guestbook - Contact - Forum
by Lizzart